Vlad reușește în aer, păsări, bere (OMG, 2020) să demonstreze încă o dată că este de neînlocuit. nu e cel mai simplu lucru să fii amuzant în poezie – că amuzant, în general, se crede orice om după câteva beri, dar nu e niciodată doar atât.
numele volumului e destul de explicit: relația poetului cu natura & berea & toată părerea de rău caracteristică pentru că blândețea, oricât de „lucrată”, parcă nu e niciodată atât de fină pe cât ar fi putut fi – mai ales în comparație cu naturalețea păsărilor. Vlad tinde spre spațiul acela indescriptibil, pe care-l vezi doar cu ochiul minții, cumva limita dintre rațiune și esența (noastră) divină. din postura lui, cel care scrie, deducem nu doar observația atentă, nu doar tendința spre dezantropocentrizare, ci o formă de desprindere care, în mod paradoxal, conține în sine cele mai uzuale elemente create de om.
cred că nici nu ar fi putut face altfel: nu pornind de la lucrurile cele mai familiare – străzile pe care merge, filmele la care se uită, alimentele pe care le consumă – ci trecând prin ele, străpungând acest strat al existenței ca o rachetă reușește Vlad să creeze astfel de volume ale căror imagini dăinuie multă vreme pe retina minții; pentru mine nu există niciun alt poet de la care să păstrez atât de multe imagini în memorie, iar asta se datorează întregului personaj care este Vlad Drăgoi.
îl asculți o dată, vocea lui îți rămâne în minte, citești toate celelalte poeme astfel, dar nici măcar această descriere nu este suficientă. chiar și pentru cineva care nu e obișnuit cu textele contemporane, zic eu, se vede că aici e ceva mai mult decât jocuri de limbaj, lucruri prefabricate puse laolaltă, împrumutate de la alții; aici e doar Vlad Drăgoi, cu ale sale formulări de tipul „porumbele / te superi dacă-ți zic marian”.
o mare calitate este că nu se folosește de memes, ci le creează (atât în interiorul, cât și în afara craftului său literar). unde Sociu – un alt expert în propriul sine, personaj înnăscut & cu o voce mereu recognoscibilă – oferă texte simpatice, uneori cufundate într-un venin bine dozat, direcția lui Vlad este mereu ascendentă. în acest volum, precum în majoritatea scrierilor, este vorba despre captarea unei inocențe / lumini care scapă mereu printre degete; poemele lui nu sunt „supărate”, chiar dacă uneori, în mod inevitabil, cuprind supărare în ele („isuse ești / că dacă da ia-mă la tine în rai cînd mor / că un singur lucru mi-a plăcut în viață / să mă uit la ploaia care cade / zid gri între mine și păduri”).
cu alte cuvinte, se caută armonia, echilibrul, un zen care nu are nimic de-a face cu ce scrie în cărțile de self-help; aer, păsări, bere este despre mai multe feluri de plutire, rising above. o ieșire din sine prin păstrarea sinelui în forma sa curată. un volum-concept – nu mai definitoriu decât celelalte, nu mai bun decât Eschiva, dar cu siguranță la fel de plăcut în experimentare. cel mai mult îmi place la textele lui faptul că te scot din realitate într-un mod sănătos – te suspendează cât să realizezi că nimic nu e atât de grav pe lume atât timp cât încă mai poți asculta cântecele păsărilor.
dacă poezia le-ar fi prezentată elevilor începând cu Vlad, cred că piața literară ar arăta puțin diferit. fiecare volum publicat de el are un spark anume, le aștepți ca pe un nou număr din seria de benzi desenate preferată. a must-read, o suflare blândă care-ți amintește cât de umani suntem – mai ales în aceste timpuri, avem mare mare nevoie de asta.
Lasă un răspuns