volumul multimedia al kristei beneficiază de longevitate. atât formele poeziilor – uneori poem în proză, versuri pe diagonală, între ele, „clasic”, cât și carnea fac din berlin un obiect de artă în sine.
dacă nu o capitală a dezmățului, cum suntem obișnuiți, atunci partea ei artistică, underground, liberă. Krista anunță că nu e „junkie”, dar fascinată de fenomen prin intermediul filmelor; menționează romane, inserează titluri de melodii & albume. vorbim doar de packaging, însă este mult de discutat aici, te face să spui în mod nătâng: „ce frumos!”.
timpul e doar un cuvânt care n-ar fi existat dacă hawking n-ar fi scris o scurtă istorie a timpului.
textele sunt scurte, cu formă repetitivă („sunt un om al exceselor„), înțesate cu observații despre lume, mini-tablouri, dar, în principiu, flux al gândirii. profund implicată în pop-culture, cred că prin asta reușește Krista să dea (& păstreze) tonul în volum. cantitatea potrivită de confesiune & integrarea în (in)conștientul colectiv, totul perfect aerisit – și vizual, și textual. un mod de a descrie iubirea neîndulcit; o altă calitate de bază („împing grămada de iubire din stomac, către insecte. microb care le transformă”).
un mix de imagini din realitatea imediată cu „această muscă de casă care-mi spune să ies din visele porno”; nicio clasificare anume în timp & spațiu, berlin nu marchează o etapă evidentă, nimic din ce poate fi pus în piuneze. este de parcă avem acces la jurnalul unei femei, doar că e un scrapbook, ceva decorat cu abțibilduri personalizate, o profundă imersare în lumea ei – în mod mai degrabă implicit decât explicit.
timpul e drumul pe care trebuie sa-l fac pentru a vedea oamenii prin același filtru. îmi doresc să fi existat pe instagram.
„poezie feminină scrisă cu o mână sigură” sună pueril în contextul acestui volum; pe lângă această voce care știe exact ce și cum să spună, avem tot colajul/dozajul de funny dark & sad, o reproducere fină, estetică, a vieții cotidiene. contează sau nu că suntem în berlin? îmi pare că acest cadru influențează maxim viziunea, cum am spus la început. nu am descoperit multe volume gândite atât de multifațetat la noi (încă).
nu are același efect când separi fie și un singur vers din construcție; ori e cu totul „instagramabil”, ori nu e deloc, ca o instalație. selecțiile pe care le-am făcut aici nu pot cuprinde subtilitățile, nu pot reproduce ritmurile și, în mod clar, nu pot sugera impresia generală pe care o creează volumul – felul în care au fost îmbinate elementele e cel care menține berlin actual, respirând.
nu sunt nici mini-scene, nici o poveste întreagă cu cronologie proprie – poemele curg unul într-altul, se întorc, cu o mișcare extrem de naturală, cum sunt pendulările noastre sufletești. m a s t e r p i e c e
Lasă un răspuns