(a.zaharia) nevoia de a bea cafea și a doua zi

Anca Zaharia a avut recent o lansare la Brașov, ceea ce a oferit mai mult context pentru Pământul Plath (2025). Prima parte a fost scrisă în cadrul unei tabere la Sângeorz-Băi, iar a doua este formată din texte scrise de-a lungul timpului.

Profund autobiografic, acest volum reunește moștenirea transgenerațională pe linie feminină & reflecțiile femeii trecute de treizeci de ani în ceea ce privește relațiile interumane și poziționarea în lume. Cu alte cuvinte, regăsim aici o voce matură (în opoziție cu „naivitatea roz a tinereții”) care analizează și se analizează în raport cu tot ce cunoaște – uneori pe un ton critic, alteori în varianta textuală a filtrului sepia, având în centru nostalgia.

Poeta nu este într-o explorare, ci mai degrabă într-un proces concluziv al acestei perioade din viață: „tai(e) oamenii din jur, îi pun(e) în pachete/și le etichetez(ează) cu adrese inexistente” dorindu-și, simultan, unirea cu un alt oraș de o persoană. Am regăsit aici „tonul de Wednesday” caracteristic Ancăi, pe care o cunosc de la editura Herg Benet de mai bine de zece ani. Ca orice poet, există o nevoie de desprindere de lumea exterioară, tocmai pentru că a fi în centrul ei creează senzația unei desprinderi de sine.

Poemele din prima parte sunt denumite după zilele săptămânii (luni-duminică), aferente timpului petrecut în tabără. Călătorim în timp („nostalgia înseamnă călătorie în timp”), iar imaginile se întretaie cu cele din prezent, creând astfel un efect cinematografic: „poți provoca realismul magic și așa:/o perspectivă neîndulcită artificial/o pereche de ochelari strivită sub tălpi”. Preocupată de „falia între mine și mine și mine și…”, Anca își structurează textele în strofe surte, separate adeseori prin paranteze, care produc senzația unui voice over; conduce cititorul prin acest labirint, de parcă ai sta cu un prieten care îți prezintă un album foto.

vrăjitoarele din zilele noastre își pot tatua

S U B V E R S I V

pe claviculă

Partea a doua, care oferă și titlul volumului, este mult mai militantă – lucru previzibil dacă studiezi activitatea online a Ancăi. Tot în cadrul lansării de la Brașov, am clarificat dubla lui semnificație: referința evidentă către Sylvia Plath (stilul în care sunt scrise textele susține ipoteza) și cea subversivă, ironică, la adresa celor care cred în această idee conspirativă.

Aici sunt analizate mai fidel relațiile din sfera romantică („toate relațiile se termină la fel/miros de iarbă în bucătărie aburi în baie”), dar și relația propriu-zisă cu poezia, pe care o numește „autoscatofagă”. În continuarea tradiției postmoderne, Anca face un pas în afară și se întreabă, prin intermediul textului, ce poate sau nu poate fi o poezie. Și aici ne întoarcem în timp, într-o copilărie sumbră, din care extragem (în general, cu toții) ideea unei conspirații „pe care știu că trebuie să o demonstrez (…) cu frânturi de logică și dovezi trucate-n 2D”; amintirile primordiale reprezintă coloana sonoră perpetuă, cheia în care se citesc toate celelalte experiențe.

Poezia nu toți bărbații reprezintă un manifest ușor de intuit în contextul zilelor noastre („fetițele învață prostituție în loc de maternitate de la păpușile Barbie”); de asemenea, versul „o mare muie/Bisericii Ortodoxe Române” este tot o formă de protest împotriva patriarhatului în contextul abuzurilor care au loc zilnic împotriva femeilor. Totul se încheie aproape uroboric, cu “(locul unde) sperând ghemuită la regres către embrion/pot trăi o veșnicie în timp ce mă autodizolv”.

Pământul Plath este o odă închinată femeilor: Sylvia Plath, Frida Kahlo, dar și Ancăi Zaharia în sine, care nu face uitată suferința strămoașelor; în schimb, cară lanțul greu, aproape complet spart, înspre o formă proprie de eliberare. O colecție de poezii introspective, care dau voce celor nu la fel de privilegiate, dar nu mai puțin oprimate.