(a.purcaru) intri sau păstrezi glossurile?

Tot mai multă splendoare ne plimbă din curtea școlii până pe masa de consultație și pe stadion într-un mod situat perfect între tragic & comic.

Cele trei părți ale volumului separă poemele tematic, însă în fiecare există diversitate în privința formei și a unghiurilor abordate; m-a dus cu gândul la Ofsaid (Moni Stănilă), bineînțeles, dar și la Piesa de rezistență a Teodorei Coman. Alina Purcaru oferă o perspectivă feminină similară atunci când amintește atât frecușurile cu gheață din copilărie, neplăcerea resimțită în cadrul orelor de sport, cât și inocența jocului cu proprii copii – făcând astfel o trecere cronologică spre maturitate, senzație pe care am mai regăsit-o și la scriitoare precum Emanuela Ignățoiu-Sora sau Jesica Baciu.

„nu divă,/leu, în lumea asta/să fiu/un zeu imigrat în Nord/cu toane care nu se discută” declară în prima parte, analizând retrospectiv foste relații, dar, mai important, amprenta timpului; felul cum trecutul se cerne privit dintr-un punct fix, momentul scrierii. În loc să postuleze în mod direct ce ar fi făcut diferit, să vorbească despre regrete, Alina pudrează textele cu tipul de nostalgie care nu doare, doar decorează. Un filigran atent realizat, cu un dozaj de connoisseur în ceea ce privește balansul dintre blândețe & incisivitate.

Mai târziu declară că „suntem colecții de ace folosite/sticluțe goale de penicilină (…) TOT CE E ELECTRIC E DORINȚĂ”; o trecere în revistă dintr-un registru diferit, un alt exemplu de bună cunoaștere a plaselor în care (se) poate cădea: chiar și atunci când menționează în mod direct temele abordate, acestea se interpun mai degrabă precum titlurile unor tablouri. Cu alte cuvinte, nu există nimic tezist aici, dimpotrivă – mișcările din pensulă sunt calculate, nu simți că autorul te azvârle dintr-o parte într-alta fără vreun avertisment.

e un 0-0

curat cum e proza austriacă,

știi tu,

un anticlimax live,

primul de care ne-am bucurat

În ultima parte a volumului există o serie de poeme adresate lui Gitte, o vloggeriță de lifestyle pe care autoarea o apreciază, o ia drept un model de urmat, însă de neatins („(mă lupt cu legumele) dorința mea de cumpătare e depășită mereu de tendința lor/de a se dezintegra”). Întregul volum lasă senzația de girly – de la menționarea produselor de make-up (și chiar un „make-up rehab”) la glitterul pe care copiii îl aruncă în WC („copiii adoră glitterul, adoră să-l pudreze peste caca, în toaletă, și apoi să te cheme să vezi. eu nu le pot spune nu copiilor, nu când îi văd înnebuniți de puțină strălucire”), splendoarea din titlu capătă sensuri diverse, vine ca o haină pufoasă în anotimpurile de tranziție.

Cred că despre tranziții este cel mai mult vorba în Tot mai multă splendoare. Este genul de poezie scrisă cu o mână sigură, fără a cădea în extrema confesivității; un mix între istoricul personal & cel generațional, un spațiu în care Alina nu se teme de imperfecțiune („pocit e totul de acum,/atât de intim”) – și cât de frumos este atunci când ești martorul unei interiorități atât de autentice.