din extragere de sine. din supraplasare. din căutare. din centrul ființei. din infinitate.
cam așa s-a scris acest volum al Ruxandrei Novac, care te invadează chiar mai profund decât ecografitti. debutul explorează exteriorul mârșav al capitalei, efectele începutului anilor 2000. în alwarda nu doar că ne aflăm pe alte meleaguri, ci într-o cu totul altă dimensiune – un tărâm pe care doar cei blestemați & binecuvântați îl ating.
nu este scris dintr-un interior tipic; deși confesiv, detaliile sunt pixelii din fundal. în prim-plan este cel mai profund strat al ființei umane, această ființă umană care încearcă să construiască sensuri din împânzituri nemțești sau americane. locul, în general, este doar scuza sau declanșatorul („trebuie să fii distrus, altfel o să îngheți acolo, trebuie să înțelegi asta”).
ce este, în aparență, descris sunt party-uri tehno, lumini, frigul nopții, zăpada, gesturile oamenilor – viața & moartea din ei, dar perspectiva se tot schimbă; de la lumină în întuneric și înapoi. se caută un refugiu, dar (se) există deja în interiorul său, sunt clipe care scapă & altele care se prelungesc la infinit. nu e (doar) un trip sau trippy – indiferent de elementul de potențare – se vede o zbatere, zbaterea noastră umană de a găsi „mai multul” sau „altcevaul”, depășirea granițelor ființei când suntem condamnați („creierul acționînd singur, puternic ca un delfin izbit ritmic de raze”).
plante, animale, totul întunecat – înspre izolare, dar și protecție. „întîlniri de celofan, aruncate pe corpuri”, izbituri, lucruri care te scot temporar din fluxul atât de fragil („în cîteva ore îți revii, niciodată nu îți revii”); volumul are categoric un ritm, dar nu și o poveste cronologică – nu în ceea ce privește ondulațiile, nu ar avea cum. te scufunzi, iei o gură de aer, ești tras înapoi, uneori, vezi cu colțul ochiului un fel de nemurire („Distrugerea mică și distrugerea adultă. Geometriile ei și estetica ei sau animalele rănite în spate”).
„(despre) ce e alwarda?” e o întrebare eronată, Ruxandra nu se întreabă, ea se lasă tăiată de toate „(limitele) punctate electric ca pentru turmele violente de animale”, urmărește procesul, îi dă voie să fie, se lasă reconstruită. noi trebuie să ne lăsăm reconstruiți alături de ea. cât de des poți spune despre un volum de poezie că te-a reatomizat („vegetalele moarte lubrifiază”)? nu doar că e ceva next level, „în gelatina dintre somn și trezire” există poate tot ce avem nevoie vreodată să știm; pe de altă parte, mulți se aventurează în acest spațiu, puțini se întorc să spună povestea. nimic nu e fără plată, ultimul poem de aici o demonstrează – mereu ceva, o versiune a sinelui trebuie să moară pentru ca tu să poți să accesezi „flori(le) reci ale minții, cîștigate prin disciplină, agilitate de proiectil, acceptare secretă”.
în cele din urmă, cobori la râu („nu contează dacă nu e din realitate, nu e periculos”) – după toxine, devastări, nu războaie, ci zdrobiri, frig frig frig -, devii un fel de Lilith renăscută din sânge.
dacă ar trebui să păstrez un singur volum de poezie din lume, ar fi alwarda. nu din construcții, nu din transcendență, ci din sacrificiu de sine. nu știu pe nimeni care să se mai fi tăiat atât de adânc & să ne lase să bem.
Lasă un răspuns